Oamenii

Sunt diferiti: inalti, scunzi, slabi, plinuti. Sunt oameni, sunt fiinte rationale (unii!), cu plusuri si minusuri. Un plus al omenirii este faptul ca pot sa gandeasca. Un minus al omenirii este ca, uneori, nu au gandurile la purtator, ca preiau,fara sa analizeze, gandurile altora, ca nu emit pareri si opinii personale. Un plus al omenirii este ca, prin gand si vorba, au posibilitatea sa comunice, sa dezbata, sa se intrebe despre bine si rau, despre frumos si urat, despre ei si altii. Un minus este ca, uneori, se lasa condusi, din comoditate intelectuala, spre greseli care nu sunt ale lor, spre greselile altora, spre neadevar si fals. Un plus al omenirii este democratia, asa cum s-a incetatenit de-a lungul vremurilor. Un minus al omenirii este ca, uneori, in istorie, unii au cautat sa-si impuna punctul de vedere, opiniile si convingerile prin forta, fara a tine cont de parerea majoritatii. Dictatura. Un plus al omenirii este ca de fiecare data s-a revenit la democratie. Un minus al omenirii este ca, de fiecare data, altii au cautat sa revina la dictatura. In diferite forme, cu diferite „invelisuri”, mereu si mereu, au cautat sa impuna un punct de vedere care nu apartine majoritatii. Reglajul se face prin vointa poporului, a majoritatii, se face prin vot, prin referendum. Daca cineva isi inchipuie ca prin absenteism se rezolva o problema a „cetatii”, se inseala. Problema se rezolva prin participare, prin exprimarea unui simplu „DA” sau „NU”, fapt ce le atesta calitatea de oameni, de fiinte rationale capabile sa judece singure intre bine si rau, intre adevar si minciuna.Oamenii au plusul ca se pot trezi la timp din „cosmaruri ale democratiei” (absenteismul la vot este unul dintre ele), ca pot sa constientizeze ca ceea ce li se prezinta ca o solutie facila, lipsita de greutati este, de fapt, singura solutie pe care nu trebuie s-o aleaga. Oamenii au minusul ca, uneori, trezindu-se prea tarziu dintr-un „cosmar al democratiei” , sunt plini de regrete, de pareri de rau, fac istorii contrafactuale (ce-ar fi fost daca mergeam la vot, de exemplu) si se chinuie, de data asta cu adevarat, sa „repare” ceea ce nu trebuia „reparat” daca isi exprimau vointa de fiinte rationale, capabile sa gandeasCa singure. Votul intr-o democratie este esenta acesteia, este ceea ce defineste, de fapt, democratia. Neparticiparea la vot cautioneaza dictatura, dictatura minoritatii asupra majoritatii, dictatura raului si minciunii asupra binelui si adevarului. Oamenii au plusuri si minusuri, au ridicari si scaderi, suisuri si coborasuri. Oamenii sunt ceea ce voteaza, iar lipsa votului duce la lipsa exprimarii personalitatii fiecaruia. Mergeti la referendum, exprimati-va inainte sa fie prea tarziu, inainte sa nu mai puteti vorbi deschis despre ceea ce sunteti, despre cine sunteti.

CA RAUL SA INVINGA TREBUIE CA OAMENII BUNI SA NU PARTICIPE LA VOT!

Reclame

Trepanatia

TREPANÁȚIE, trepanații, s. f. Operație care constă în executarea cu ajutorul trepanului a unei deschideri în oasele cutiei craniene, practicată în cazul extirpării anumitor tumori cerebrale, a scoaterii unor cheaguri de sânge etc. – Din fr. trépanation.

Cam asta se vrea cu Romania. Cu Romania mea, Romania ta, Romania noastra. Sa ajungem pe masa de operatie a neo-marxismului ca sa se faca experiente. Si macar daca s-ar face sub anestezie! Nu, se face in vivo tocmai pentru ca sa ramana in memoria colectiva aceasta operatie. Se vrea smulgerea din realitate, se vrea sa ajungem o populatie, nu un popor unit, un popor cu identitate si istorie. Si pe asta vor s-o stearga din constiinta noastra: istoria! Sa nu mai avem identitate, sa nu mai avem la ce privi inainte, contempland viitorul. Viitor din ce in ce mai sters, mai palid, mai funebru. Viitor in care, sub „stindadrdul” corectitudinii politice, sa fie vopsit in „curcubeu”. Fiindca asa vor unii, fiindca operatia de trepanare este dificila si dureroasa. Si cum ai putea sa faci un neam sa-si uite istoria? Cum s-ar putea cineva lepada de CRUCE si BISERICA, de martirii care sprijina, ca niste uriasi, pe umerii lor atatea batalii? Simplu! Prin neparticiparea la referendum. Se poate spune ca nu este un capat de tara, se poate spune „las pe vecinul meu mersul la referendum, se strang destui!”. Dar daca toata lumea ar zice asa ceva? Daca toti o lasam pe vecini? Ne lasam istoria in noroiul greu al neo-bolsevismului? Ne lasam neamul in praf si pulbere, avand caruta cu care am tinut in sah imperii, rupta-n drum? De la neprezentarea la referendum la recomunizare cat mai este? Deja se pune sub semnul intrebarii FAMILIA, se considera a fi un termen abstract, nu o realitate palpabila, se considera o conventie sociala, nu un dat de la Dumnezeu! Daca nu tinem piept vremurilor acestora tulburi, daca nu avem curajul sa afirmam ca o familie este compusa din FEMEIE si BARBAT, cum vom restitui imprumutul facut de la copiii nostri? Ce le dam inapoi? Ruine si praf? Sa mergem la referendum, sa votam DA pentru linistea capului pus seara pe perna, cap ramas netrepanat, nepangarit de vorbe goale ce suna din coada. Si cand vom face acest lucru, putem spune : „Doamne, primeste mie, pacatosului, si aceasta, caci mi-am iubit TARA si NEAMUL!”

Stop! Pana la ei!

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc, din orice perspectiva vreti, la ceea ce se intampla cu tinerii din Vest, din asa-zisele tari „dezvoltate” (de fapt multilateral dezvoltate pe cale progresului si propasirii neo-marxismului, la noi tradus prin tefelism), ma iau fiori reci pe sira spinarii. Asa cum spuneam anterior, pe oamenii bolnavi trebuie sa-i compatimesti, nu sa-i dispretuiesti. Cei ce se opun referendumului, minoritatea homosexuala si „aliatii” acesteia sunt, de fapt, niste oameni instabili, niste indivizi care urasc fiindca nu stiu sa faca altceva. Si fiindca, in ura lor, nu pot sa vada dincolo de ceea ce considera ei a fi „adevar”. Asadar, cand ma gandesc la treburile astea, imi trec fiorii, nu-mi trec gandurile, nu ma lasa realitatea (nu „realitatea”lor, aia pe care o vor si o viseaza) sa trec peste faptele si actele realizate in numele „tolerantei”. De fapt, ce vor oamenii acestia cu „fluiditatea de gen”? Pur si simplu zapacesc mintile copiilor, formandu-le dupa chipul lor stramb si dupa asemanarea lor groteasca. Nu stiu ce vor cu viata lor, sunt intr-o perpetua confuzie si atunci toata lumea este de vina, numai ei nu-si accepta slabiciunile si, la urma urmei, boala. Da, dar ce facem cand vor sa raspandeasca ideologia respectiva in randul copiilor, a tinerilor care inca nu pot, la varste crude, sa discearana raul de bine, uneori raul parand mult mai frumos? Facem ceea ce trebuie sa facem, votam DA la referendum ca sa punem stavila aberatiilor si deviatiilor de tot felul, ca sa putem creste generatiile care vin cu o coloana dreapta si care sa stie sa spuna „NU!” tuturor ispitelor si deviatiilor de la normalitate si firesc. Da, minoritarii sexuali stiu sa se faca placuti, minoritarii sexuali sunt niste mielusei nevinovati, ei nu cer decat sa fie lasati sa existe.Stim! Dar mai stim cat sunt de agresivi dupa ce fac un „cap de pod” (nu conteaza, casatorii, parteneriate civile, orice), vor tot mai mult, vor lasa tot mai putin. Atunci? Daca ne gandim la viitorul copiilor nostri, daca ne gandim ce crestem, cum crestem si cat crestem, singura chestie necesara este acest referendum. Si, mai este ceva! Gelozia, faptul ca subconstientul, oricat ar vrea unii si altii sa nege, lucreaza! Invidia ca nu pot sa fie precum celalalte familii, nu pot fi „normali”, ajungand la rautate si meschinarie, vrand sa distruga daca nu pot avea. Asta ii mana in lupta, ca s-o spunem deschis, distrugerea si vechile sloganuri bolsevice „reactualizate: „Daca nu esti cu noi, esti impotriva noastra! ” este acum „Daca nu esti ca noi, esti impotriva noastra” sau „lupta de clasa”, transformat in „lupta de gen”. Destul, STOP! Pana aici, pana la ei, pana la viitorul acestei tari.

Discursul urii

Dumnezeu nu vrea pieirea pacatosului, ci indreptarea lui. Da, dar daca pacatosul nu vrea sa se indrepte?! Daca, in loc de iubire, raspunde cu ura? Da, ura, fiindca nimeni nu poate spune ca in comunitatea LGBT se practica un discurs al iubirii, al tolerantei, al dragostei aproapelui. Nu, discursurile lor sunt, invariabil, pline de ura si dispret, se vara cu forta pe gatul vecinului si vor sa fie acceptati cu orice pret. Cu toate mizeriile, insolentele si blasfemiile de care sunt capabili ca sa atraga atentia. Sa capteze atentia. La urma urmei, la chestia asta se reduce toata problema : se simt singuri, frustrati si nebagati in seama. Probabil, prin antecedenta familiala, au anumite angoase, nu au reusit sa-si gaseasca drumul, nu sunt hotarati ce trebuie sa faca in viata si cu viata lor. Din aceasta perspectiva nu sunt de dispretuit, sunt de compatimit. Trebuie sa ne fie mila de ei, asa cum iti este mila de un om bolnav sau slab psihic, trebuie sa-i ajutam sa-si vada greselile si pacatele, sa-i ajutam sa aiba un drum in viata. Discursul urii la homosexuali este plin de invective, este plin de acuze si de minciuni : nimeni nu are nimic cu ei atata timp cat isi vad de treaba lor, sunt decenti in societate si nu mascaresc simboluri care, pe noi, cei ce nu suntem ca ei, ne dor : Biserica, Familia. Probabi, posibil, acest discurs al comunitatii LGBT este plin de ura fiindca asa au fost invatati ca trebuie sa fie : calomniator, injurios, agresiv pana peste poate.Cand ne acuza pe noi de ura, de fapt se auto-acuza deoarece, surpriza, daca cititi cam tot ceea ce considera ei ca ar fi „discurs al urii”, este de fapt un discurs al realitatii, un discurs al compatimirii. Asta trebuie sa le aratam prin referendum : ceea ce este gresit, ceea ce este imoral nu este tolerat foarte mult de societate, nu poate sa ajunga „normalitatea” dorita de ei, nu se cade sa „secam” ca neam in „desertul neo-marxist” al noii uri de clasa, ura care este, de fapt, recunoasterea neputintei lor, a faptului ca nu sunt intregi si impliniti asa cum sunt, ca nu se simt confortabil in pielea si mintea lor. Oamenii bolnavi, la trup si suflet, sunt de compatimit, nu de dispretuit.

Pretul libertatii

Exista pe lumea asta, insirate sau nu in diverse coduri, constitutii si legi, o gramada de libertati si drepturi. Cine are chef sa le caute pe toate, go ahead, nu-i stau in cale. Dar, exista un drept, o libertate la care nu poate nimeni renunta : DREPTUL LA EXISTENTA! Daca stam stramb si judecam drept, la urma urmei, la asta se reduce in ultima instanta motivul acestui referendum : DREPTUL DE A EXISTA! Nimeni nu zice nimic homosexualilor, nimeni nu-i deranjeaza in intimitatea casei si in existenta privata, nimeni nu le cere ceva peste puterile sau convingerile lor. NIMENI! In schimb, ei cer, azi putin, maine mai mult, poimaine totul. Si cand cineva iti cere totul, zile, convingeri, sperante, visuri, vorbe si ganduri, oferindu-ti in schimb doar un simulacru de pseudo-libertate, caci acolo se va ajunge, ce poti face?! Previi ca sa nu combati, daca mai poti, mai tarziu, cand pretul libertatii va fi insasi libertatea, cand vorbele se vor transforma in bice iar „corectitudinea politica” va deveni orweliana, daca n-a ajuns deja. Pretul libertatii va fi insasi libertatea. Libertatea actuala de a spune ca avem conducatori idioti, libertatea de a gandi ceea ce vrem, libertatea de a fi ceea ce suntem. Nimeni nu vrea sa suprime pe nimeni, nimeni nu vrea sa ingradeasca pe „vecinul” sau, dar cand, desantat, abrutizant si mintind fara rusine, se distruge, se vrea sa se distruga unul din „stalpii” TARII, anume Biserica, stai sa te gandesti. Cat mai avem dreptul la gandire. Bolsevicii voiau Romania dsefiintata, pentru ei era un conglomerat ce trebuia sa dispara. Cu ce sunt mai buni neo-marxistii ce ataca in an centenar insasi temelia TARII? Cu ce sunt mai vrednici neo-marxistii pentru care, de exemplu, a fii (in afara de homosexual) pedofil, zoofil sau necrofil este o inclinatie naturala? Cat mai este pana la „inclinatia naturala” a incestului? Si atunci, nu mai bine reglementezi ca sa nu existe surprize? „Daca dezbraci voievozii de cruce, ramai cu 0” spunea Petre Tutea. Daca dezbracam Romania de indumnezeire, de adevar si frumos cu ce mai ramanem? Mai ramanem intru fiinta? Mai ramanem „o caruta de tarni care au tinut in sah imperii”? Ganditi, votati, mergeti la referendum. Ca sa nu fie, intr-o zi, pretul libertatii insasi libertatea!!!

Va e frica?! Sa nu va fie!

Va e frica?! Tremurati pentru fiecare banut, tremurati pentru ziua de maine? Tremurati pentru calificative de „foarte bine”, le meritati dar nu stiti daca o sa le obtineti ? Vreti mai mult dar nu sunteti lasati? Aveti idei, conceptii pedagogice inovative, aveti de spus lumii ceea ce este JUST si CORECT , ceea ce trebuie, nu ce vor sa auda? Va simtiti mici, umili, neputinciosi si marginalizati? Va e frica, da?! Pai normal ca va este frica : tinuti sub calcaiele unei societati inguste, abrutizante, a unei societati de manelisti ce ragaie a  ceafa de porc si duhneste a bere statuta si ceapa, isterizati si frustrati fara cultura, ajunsi in functiii din cauza unor conjuncturi nefavorabile invatamantului, se simt victoriosi ca pot sa-i umileasca pe cei ce le-au inspirat teama in anii de scolarizare, nu in anii de scoala, teama justificata de neputinta intelectuala, teama justificata de tremurul interior al faptului nestiintei la o ora de curs. Si atunci s-au gandit sa intoarca frica si disperarea, ca niste neamuri-proaste ce sunt, s-au gandit sa umileasca, sa sperie corpurl profesoral, sa nu-i dea linistea si pacea zilei de maine, sa nu-i arate respectul cuvenit in societate, „niste saracii, acolo”, cu buza rasfranta a dispret, dar ,de fapt, mascand neputinta si frustrarea. Va e frica?! Asa-i ca tremurati pentru fiecare dintre noi si pentru voi personal? Asa-i ca vreti ca profesorii sa nu mai fie priviti precum paria in India? Da, paria, pentru ca paria am ajuns, paria profesiiilor , acolo de unde lumea fuge (cei competenti si cu ganduri mari), acolo unde, an de an, se inghesuie neaveniti care nu au chemare dar au pile si bani, crezand ca se iese la pensie pe bani nemunciti, pe „spezele” statului si pe invarteli, cand, un profesor adevarat iese la pensie bolnav, iese la pensie purtand pe umeri povara generatiilor pe care le-a instruit, iese la pensie cu o constiinta nepatata. Aceia care sunt profesori, aceia pentru care a fi profesor este mai mult decat o slujba, este o menire, o vocatie, un fir rosu de trasat prin intreaga viata. Va e frica, asa-i? Va e frica pentru copiii vostri, va e frica pentru „copiii” vostri de la scoala, in ce societate vor trai, in ce fel de societate ii vom lasa sa se zbata, indiferent de eforturile noastre spre bine, frumos si pace. Va e frica, nu?! Va e frica de toana si mania vreunui inspector, coleg si el, care, pentru o bucatica de ciolan in plus s-a vandut, va e frica de abuzurile vreunui coleg, director pus politic, care urmateste directivele partidului sau, va e frica ca suntem catalogati drept „facatori de tampiti”, va e frica de ministri care au in cap tot felul de idei „crete”, toti se cred mari reformatori, toti sunt Spiru Haret ? Va e mare frica, nu? Ei bine, NU! Invatati sa spuneti NU abuzurilor de tot felul, invatati sa spuneti NU avand coloana verticala, invatati sa NU va mai fie frica! Frica sa va fie de Dumnezeu si de constiintele voastre, atat! Frica sa va fie de plafonare, frica sa va fie ca va pierdeti scanteia din suflet, frica sa va fie ca nu va puteti duce misiunea si apostolatul pana la capat, fie simpli profesori, directori sau inspectori (suntem colegi pana la urma, nu?). De asta sa va fie frica! Restul?! Invatati sa spuneti NU! Intai in fata oglinzii, de cateva ori pe zi, pe urma pe strada, pe urma in cancelarie, in inspectorat sau minister, invatati sa spuneti NU tuturor celor care ne umilesc si ne defaimeaza, invatati sa spuneti NU jigodiilor si caracterelor infame, invatati sa NU VA MAI FIE FRICA!!! Invatati si voi, cei ce, la randul vostru, ii invatati pe altii. Invatati sa invatati : FRICA NU EXISTA!!!

Ajunge!

 

V-ați batut joc de un întreg corp profesional. Ajunge! Ați mutilat sufletește oameni care veneau cu inima deschisă ca să vă învețe progeniturile, să le ofere unelte pentru reușita în viață. Ați pretins să tăcem, să plecăm capul, fără să vă pese că și noi suntem oameni, cetățeni (nu de mâna a doua!) ai acestei țări, cu drepturi. Ne-ați impus obligații peste obligații, ne-ați strivit sub indiferența și prostia voastră crasă, cu toate că, sunt sigur, profesorii voștri au căutat să scoată persoane verticale din voi, nu personaje caragialești, demne de râsul societății. Ajunge!  Ați văzut voi ce-i în sufletul profesorului, ați căutat să ajungeți la inima profesorului, să-i oferiți sprijin în realizarea unei cariere demne și decente?! NU! Ați pretins și pretindeți ca școala să vă educe odraslele, când educația se face ACASĂ, rolul școlii fiind cu totul altul. La mâna tuturor, cerșind , da, cerșind de la materiale pentru activitate NORMALĂ în clase și laboratoare până la decontul transportului (în majoritatea cazurilor neplătit integral și la timp), ne-ați făcut să ne simțim mici și inutili, perorând că scoatem tâmpiti pe bandă rulantă. Dar, oare, v-ați întrebat dacă avem cum și cu ce? Ajunge! Ați divizat corpul profesoral, bătaia de joc a tuturor, iar când ne cerem drepturile urlați din toți rărunchii că suferă copiii, că suferă procesul educativ, că e societatea în colaps. Din cauză că ne cerem drepturile integral, așa cum ar trebui să fie acordate! Copiii noștri nu suferă?! Noi nu suferim, nu suntem jigniți când suntem numiți „sărăciiile alea”, fiindcă nu ne îmbrăcăm de la case de modă celebre, fiindcă nu ne permitem vacanțe luxoase (nici măcar acele nenorocite de tichete nu le-ați dat!) și, rar de tot, când este vorba de vreo olimpiadă internațională, „mâhniții” de noi , vedem și altceva decât zilnicul drum de acasă la școală și înapoi? S-au scris tone de hârtie pe subiect, ați oftat compătimitor-fals, aprobând că “așa este”, dar nu ați întreprins aproape nimic concret să schimbați ceva. Ajunge! Dacă încă nu v-am dat cu masa-n cap, dacă încă nu ne-am revoltat serios, nu este din cauză că suntem “mici și proști”,nu, este datorită unor chestii numite decență, bun-simț și a faptului că preferăm să lăsăm de la noi ca să nu se “tulbure” societatea, o societate pe care nu știți cum s-o mai îndobitociți ca să aveți masă de manevră electorală. Ajunge! Ajunge cu imixtiunea în actul de învățare, ajunge cu imixtiunea în actul managerial al școlii și inspectoratelor județene, lăsați-ne să ne facem treaba. A, să ne căutăm în altă parte dacă nu ne convine?! Iar școlile pe mâna cui să le lăsăm?! Pe mâna unora care nu știu cum îi cheamă cu buletinul în mână? Pe mâna unora care, an de an, fac de râs corpul profesoral cu note submediocre luate la titularizări? Nu avem un asemenea caracter, nu avem conștiința atât de josnică (precum voi) încât să vă nenorocim plozii. Iar dacă se întâmplă ca unii dintre noi să greșească, voit sau nu, atunci TOȚI suntem de vină. Ajunge! Ajunge cu dezbinarea, ajunge cu desolidarizarea, ajunge cu păcăleala pe care voi o numiți act de învățare. Ajunge! Știți cum este învățământul românesc la ora actuală? L-ați citit pe Gala Galaction? Mă îndoiesc teribil, mă îndoiesc că-i știți opera, de ce ați ști așa ceva? Ei, Gala Galaction a scris o nuvelă, „La vulturi”, nuvelă care ilustrează, prin finalul ei, exact situația școlii românești. Ajunge atâta jertfă, ajunge atâta amar și obidă, ajunge! Ajunge cu schimbările peste noapte, din năzăreala unor miniștri care se cred buricul pământului, dar mintea o au la “genunchele broaștei”,fără să țină cont de capacitatea managerială a unor inspectori generali, sau care se visează alți Spiru Haret, reformatori, fără a-i atinge măcar umbra “gigantului”. Ajunge! Iar dacă de noi, cei actuali, nu vă pasă, să vă pese, măcar, de cei ce vor veni, fiindcă nu o să mai rămână cine să vă educe progeniturile, care progenituri, având  pretenția ca mâine să conducă în locul vostru, nu or să fie în stare să o facă. AJUNGE! DESTUL!

Ușor cu meritocrația pe scări!

Nu demult, într-o vreme când fiecare credea că o să curgă lapte și miere după venirea la putere a stângii, multă lume se gândea ce sa facă cu belsugul, fericirea și bunăstarea care or sa ne lovească in moalele capului incat o sa exclamam precum Coana Chirita : „Zăhărâtă viață!”. Dar, ce sa vedem, mierea este acum oțet, fericirea promisă ne-a făcut cucui, cât despre zahărul vieții promise, s-ar putea să dăm in diabet de atâta „dulce”. Au, Doamne! Ni s-a promis, ni s-a promis, ni s-a promis. Salarii, tichete de vacanta, un alt fel de statut în societate, profesionalism si demnitate, orgoliul profesiei de învățător/profesor, conștiința de sine, puse la loc de cinste. Să aud, câte din cele promise s-au realizat? Câte din cele promise au avut o finalitate concreta? Niciuna, zero, nada, nix, canci! S-a spus ca, in sfarsit, avem un ministru venit din rândurile noastre, fost lider de sindicat, care ne cunoștea lipsurile și durerile. S-a zis și cu zisul am rămas. Nenea, așa cum l-am catalogat pe stimabil, nu ca ar fi în vârstă, ci fiindcă are mentalitate și obiceiuri de Trahanache, onorabilul , după ce că a dovedit inteligență managerială la nivelul de „genunche” (sublinierea îmi aparține, știe și dumnealui, știm și noi de ce) de broască, după ce a dovedit că nu se poate descurca cu manualele ( al câtălea an se începe anul școlar fără ele?) , acum, ca o încoronare a tuturor gafelor făcute, se ia de inspectorii generali din județe unde s-a performat la învățătură. Probabil, după părerea mea de mic, foarte mic, chiar insignifiant profesor din mediul rural, așa a primit ordin: să dea în cei ce nu achiesează la „nobilele” idealuri pesediste, în cei ce nu „cotizează” la partid, indiferent dacă aceștia s-au dovedit buni manageri sau nu. Să demiți printr-un simplu fax, rece, impersonal, vineri, după ora 17, când nu mai este nimeni în sediul unui inspectorat, voila, o găselniță. Acum nu au mai lucrat noaptea ca hoții, deja este pe față, la lumina zilei, după ce s-au convins ca poporul din învățământ este același: temător pentru catedre, slugarnic, cu lideri de sindicat gata să facă joc dublu doar ca să le meargă lor bine (aici nu mă refer la majoritatea liderilor din școli care, poate, se zbat săracii, dar mai sus…ei, mai sus este o altă poveste, de dezbătut altădată). Dezastrului din învățământ i s-a mai adăugat o piatră de moară, un alt client fidel partidului, răsplătit cu o sinecură grasă, care să-și bată joc de corpul profesoral, care să mai pună o roabă de pământ peste cadavrul sistemului educațional. Care sistem pute, de la cap, de sus, dar numai cine nu vrea nu vede. Deci, neicușorul, puicușorul, își bate joc de munca și eforturile unor inspectori generali care au performat, care au muncit să ridice județele și, mai mult ca sigur, vrea aplauze. Nu cred! Nu merită! Știe nenea tovarășu că, în Mehedinți, de exemplu, s-a lucrat intens, într-o echipă coordonată de doamna Mirela Pintea, echipă care a realizat destule lucruri? Nu știe, de ce i-ar păsa?! Știe neicușorul că în Mehedinți, de exemplu, ISJ are un site realizat exemplar? Nu știe, de ce ar știi?! Știe puicușorul că, iar exemplu, echipa Inspectoratului este una valoroasă, că doamna Mirela Pintea a avut capacitatea să strângă în jurul său oameni devotați școlii? Habar n-are, ce i-ar păsa?! Așadar, ușor cu meritocrația pe scări dacă o cere partidul, ușor cu menținerea profesioniștilor acolo unde trebuie, când trebuie, cât trebuie (fiindcă un profesionist știe și singur când este cazul să se dea la o parte, fără „ajutor” de la alții). Meritocratia, in tara asta…mai la vara cand o ninge! Până atunci, să auzim de bine, să sperăm la vreme frumoasă, dacă la vremuri nu putem.

Miresmele iubirii

 

Se spune ca oamenii sfintesc locul. Cei de la “Yami-Mami” il si inmiresmeaza, il parfumeaza cu produsele lor, proaspete, fragede si de calitate. Nu sunt multi, o afacere de familie, dar tocmai asta este garantia calitatii, a preparatelor facute cu grija, atentie, pricepere si dragoste. Cei de la “Yami-Mami” iubesc ceea ce fac, iar asta se vede pana in cel mai mic detaliu, de la componentele platourilor diverse, pana la migaleala de “chinez batran” a decorului. Mancarea trebuie gandita cu dragoste, facuta cu dragoste, servita cu dragoste, deliciile culinare servite de oamenii de la “Yami-Mami” dovedind cu prisosinta, inca odata, ca oricand pot sa bucure privirea, papilele gustative si stomacul.  Pe cale de consecinta, cei ce locuiti in Constanta, in imprejurimi sau, de ce nu, cei ce aveti ganduri cu vacanta pe litoralul romanesc (litoral infrumusetat si datorita celor de la Yami-Mami), va sugerez sa apelati la platourile lor.  Ca sunt de 6, 8 sau 10 persoane,  preturile sunt chiar faine, personalul amabil si prietenos, iar ca sa pun “capacul pe cascaval”, au o calitate mai rara in Romania zilelor noastre : sunt prompti si de cuvant. Ceea ce, sa recunoastem, este ceva.  Teodora Stanciu, cea care este “responsabila” pentru tot ce inseamna „Yami-Mami”, n-a cautat sa impresioneze prin nimic, naturalul in toata splendoarea lui : dezinvolta, deschisa, comunicand foarte bine, a stiut cum sa faca sa regret ca timpul trece. Iar mancaul de si din mine , a fost “rasfatat” cu platou de zile mari, in care culorile se imbinau cu gusturile spre un tot armonios. Deci, retineti : daca sunteti din Constanta, din imprejurimi sau in trecere si vreti sa va “rasfatati” papilele gustative si stomacul in ansamblu, „Yami-Mami” este raspunsul. Comenzile la telefon : 0726/587.773.  Bonne appétit et bonne vacannces, mes cheres amies!

„Noi nu promitem minuni”

Daca putem visa, daca putem spera la recunoastere, daca suntem capabili sa ne traim visurile, toate astea sunt posibile si datorita visului unor campioane : surorile Borcanea, Mihaela si Cristina. In sala lor se transpira, se munceste, se vrea si, mai ales, se poate. Iar fiecare viseaza sa ajunga cineva, viseaza cu ochii larg deschisi, numarand mii si mii de repetari, mii si mii de tehnici, lucrate spre finisare, spre a cauta aproape perfectiunea. In sala (Dojo, caci asa se numeste in japoneza locatia unde se slefuiesc caractere si trupuri), se respira la unison, se lucreaza la unison, in linistea caracteristica acestor Sali unde trebuie sa se auda numai vocea antrenorului, numarand „ichi, ni, san, shi…”, iara si iara, mereu slefuind, mereu cautand aproape perfectiunea, caci, nu-i asa, perfectiunea de aia este perfectiune sa fie atinsa rar. „Noi nu promitem minuni, noi promitem zambet la sfarsit”  mi-a spus sensei Mihaela Borcanea. „Zambet dupa ce, timp de zile, saptamani si luni s-a transpirat intens” a completat si sora ei, sensei Cristina Borcanea. Si ce poate fi mai frumos decat zambetul multumit al antrenorului, zambetul satisfacut al elevului, zambetul tuturor? Este adevarat, nu toti pot sa zambeasca, dar aceia mai au de slefuit, mai au de muncit. In zilele noastre, cand instabilitatea, cand ipocrizia, goana dupa titluri si grade nemuncite este uriasa, ingrijoratoare chiar, clubul Atemi, clubul surorilor Borcanea promite sa ofere tuturor celor ce le calca pragul stabilitate, sinceritate, titluri si grade muncite onest. Astazi, cand tot mai multi tineri renunta la miscare in detrimentul sedentarismului din fata calculatorului, a te misca intr-un Dojo de valoarea si prestigiul clubului Atemi este, prin prisma rezultatelor obtinute, o adevarata onoare. Atemi, un club ce nu promite, precum altii, minuni peste noapte dar poate sa promita, dupa luni de munca, zambetul satisfactiei depline : al satisfactiei auto-depasirii, al satisfactiei rezultatelor oficiale, al satisfactiei ca munca este in folosul tau, dar si al comunitatii. Karate-ul educa spiritul si trupul, karate-ul te invata disciplina si auto-cunoasterea, karate-ul (ca sport) a inceput sa aduca si (important) satisfactii materiale, in sfarsit, in cele din urma, sa nu uitam ca a fost recunoscut ca si sport olimpic. Atemi. Mihaela si Cristina Borcanea. Garantii pentru viitorul sportului, nu numai al celui constantean, dar si, de ce nu, national si international.In clubul Atemi nu se promit minuni. Zambetul antrenorilor, zambetul studentilor . Atemi. Un nume pentru viitor. Inclusiv pentru viitorul celor ce citesc aceste randuri si vor pasi pentru prima oara intr-un dojo. Intre „minuni” si zambet, alegeti sa zambiti in cadrul clubului Atemi. Merita. Atemi

(P)