Va e frica?! Sa nu va fie!

Va e frica?! Tremurati pentru fiecare banut, tremurati pentru ziua de maine? Tremurati pentru calificative de „foarte bine”, le meritati dar nu stiti daca o sa le obtineti ? Vreti mai mult dar nu sunteti lasati? Aveti idei, conceptii pedagogice inovative, aveti de spus lumii ceea ce este JUST si CORECT , ceea ce trebuie, nu ce vor sa auda? Va simtiti mici, umili, neputinciosi si marginalizati? Va e frica, da?! Pai normal ca va este frica : tinuti sub calcaiele unei societati inguste, abrutizante, a unei societati de manelisti ce ragaie a  ceafa de porc si duhneste a bere statuta si ceapa, isterizati si frustrati fara cultura, ajunsi in functiii din cauza unor conjuncturi nefavorabile invatamantului, se simt victoriosi ca pot sa-i umileasca pe cei ce le-au inspirat teama in anii de scolarizare, nu in anii de scoala, teama justificata de neputinta intelectuala, teama justificata de tremurul interior al faptului nestiintei la o ora de curs. Si atunci s-au gandit sa intoarca frica si disperarea, ca niste neamuri-proaste ce sunt, s-au gandit sa umileasca, sa sperie corpurl profesoral, sa nu-i dea linistea si pacea zilei de maine, sa nu-i arate respectul cuvenit in societate, „niste saracii, acolo”, cu buza rasfranta a dispret, dar ,de fapt, mascand neputinta si frustrarea. Va e frica?! Asa-i ca tremurati pentru fiecare dintre noi si pentru voi personal? Asa-i ca vreti ca profesorii sa nu mai fie priviti precum paria in India? Da, paria, pentru ca paria am ajuns, paria profesiiilor , acolo de unde lumea fuge (cei competenti si cu ganduri mari), acolo unde, an de an, se inghesuie neaveniti care nu au chemare dar au pile si bani, crezand ca se iese la pensie pe bani nemunciti, pe „spezele” statului si pe invarteli, cand, un profesor adevarat iese la pensie bolnav, iese la pensie purtand pe umeri povara generatiilor pe care le-a instruit, iese la pensie cu o constiinta nepatata. Aceia care sunt profesori, aceia pentru care a fi profesor este mai mult decat o slujba, este o menire, o vocatie, un fir rosu de trasat prin intreaga viata. Va e frica, asa-i? Va e frica pentru copiii vostri, va e frica pentru „copiii” vostri de la scoala, in ce societate vor trai, in ce fel de societate ii vom lasa sa se zbata, indiferent de eforturile noastre spre bine, frumos si pace. Va e frica, nu?! Va e frica de toana si mania vreunui inspector, coleg si el, care, pentru o bucatica de ciolan in plus s-a vandut, va e frica de abuzurile vreunui coleg, director pus politic, care urmateste directivele partidului sau, va e frica ca suntem catalogati drept „facatori de tampiti”, va e frica de ministri care au in cap tot felul de idei „crete”, toti se cred mari reformatori, toti sunt Spiru Haret ? Va e mare frica, nu? Ei bine, NU! Invatati sa spuneti NU abuzurilor de tot felul, invatati sa spuneti NU avand coloana verticala, invatati sa NU va mai fie frica! Frica sa va fie de Dumnezeu si de constiintele voastre, atat! Frica sa va fie de plafonare, frica sa va fie ca va pierdeti scanteia din suflet, frica sa va fie ca nu va puteti duce misiunea si apostolatul pana la capat, fie simpli profesori, directori sau inspectori (suntem colegi pana la urma, nu?). De asta sa va fie frica! Restul?! Invatati sa spuneti NU! Intai in fata oglinzii, de cateva ori pe zi, pe urma pe strada, pe urma in cancelarie, in inspectorat sau minister, invatati sa spuneti NU tuturor celor care ne umilesc si ne defaimeaza, invatati sa spuneti NU jigodiilor si caracterelor infame, invatati sa NU VA MAI FIE FRICA!!! Invatati si voi, cei ce, la randul vostru, ii invatati pe altii. Invatati sa invatati : FRICA NU EXISTA!!!

Anunțuri

Ajunge!

 

V-ați batut joc de un întreg corp profesional. Ajunge! Ați mutilat sufletește oameni care veneau cu inima deschisă ca să vă învețe progeniturile, să le ofere unelte pentru reușita în viață. Ați pretins să tăcem, să plecăm capul, fără să vă pese că și noi suntem oameni, cetățeni (nu de mâna a doua!) ai acestei țări, cu drepturi. Ne-ați impus obligații peste obligații, ne-ați strivit sub indiferența și prostia voastră crasă, cu toate că, sunt sigur, profesorii voștri au căutat să scoată persoane verticale din voi, nu personaje caragialești, demne de râsul societății. Ajunge!  Ați văzut voi ce-i în sufletul profesorului, ați căutat să ajungeți la inima profesorului, să-i oferiți sprijin în realizarea unei cariere demne și decente?! NU! Ați pretins și pretindeți ca școala să vă educe odraslele, când educația se face ACASĂ, rolul școlii fiind cu totul altul. La mâna tuturor, cerșind , da, cerșind de la materiale pentru activitate NORMALĂ în clase și laboratoare până la decontul transportului (în majoritatea cazurilor neplătit integral și la timp), ne-ați făcut să ne simțim mici și inutili, perorând că scoatem tâmpiti pe bandă rulantă. Dar, oare, v-ați întrebat dacă avem cum și cu ce? Ajunge! Ați divizat corpul profesoral, bătaia de joc a tuturor, iar când ne cerem drepturile urlați din toți rărunchii că suferă copiii, că suferă procesul educativ, că e societatea în colaps. Din cauză că ne cerem drepturile integral, așa cum ar trebui să fie acordate! Copiii noștri nu suferă?! Noi nu suferim, nu suntem jigniți când suntem numiți „sărăciiile alea”, fiindcă nu ne îmbrăcăm de la case de modă celebre, fiindcă nu ne permitem vacanțe luxoase (nici măcar acele nenorocite de tichete nu le-ați dat!) și, rar de tot, când este vorba de vreo olimpiadă internațională, „mâhniții” de noi , vedem și altceva decât zilnicul drum de acasă la școală și înapoi? S-au scris tone de hârtie pe subiect, ați oftat compătimitor-fals, aprobând că “așa este”, dar nu ați întreprins aproape nimic concret să schimbați ceva. Ajunge! Dacă încă nu v-am dat cu masa-n cap, dacă încă nu ne-am revoltat serios, nu este din cauză că suntem “mici și proști”,nu, este datorită unor chestii numite decență, bun-simț și a faptului că preferăm să lăsăm de la noi ca să nu se “tulbure” societatea, o societate pe care nu știți cum s-o mai îndobitociți ca să aveți masă de manevră electorală. Ajunge! Ajunge cu imixtiunea în actul de învățare, ajunge cu imixtiunea în actul managerial al școlii și inspectoratelor județene, lăsați-ne să ne facem treaba. A, să ne căutăm în altă parte dacă nu ne convine?! Iar școlile pe mâna cui să le lăsăm?! Pe mâna unora care nu știu cum îi cheamă cu buletinul în mână? Pe mâna unora care, an de an, fac de râs corpul profesoral cu note submediocre luate la titularizări? Nu avem un asemenea caracter, nu avem conștiința atât de josnică (precum voi) încât să vă nenorocim plozii. Iar dacă se întâmplă ca unii dintre noi să greșească, voit sau nu, atunci TOȚI suntem de vină. Ajunge! Ajunge cu dezbinarea, ajunge cu desolidarizarea, ajunge cu păcăleala pe care voi o numiți act de învățare. Ajunge! Știți cum este învățământul românesc la ora actuală? L-ați citit pe Gala Galaction? Mă îndoiesc teribil, mă îndoiesc că-i știți opera, de ce ați ști așa ceva? Ei, Gala Galaction a scris o nuvelă, „La vulturi”, nuvelă care ilustrează, prin finalul ei, exact situația școlii românești. Ajunge atâta jertfă, ajunge atâta amar și obidă, ajunge! Ajunge cu schimbările peste noapte, din năzăreala unor miniștri care se cred buricul pământului, dar mintea o au la “genunchele broaștei”,fără să țină cont de capacitatea managerială a unor inspectori generali, sau care se visează alți Spiru Haret, reformatori, fără a-i atinge măcar umbra “gigantului”. Ajunge! Iar dacă de noi, cei actuali, nu vă pasă, să vă pese, măcar, de cei ce vor veni, fiindcă nu o să mai rămână cine să vă educe progeniturile, care progenituri, având  pretenția ca mâine să conducă în locul vostru, nu or să fie în stare să o facă. AJUNGE! DESTUL!

Ușor cu meritocrația pe scări!

Nu demult, într-o vreme când fiecare credea că o să curgă lapte și miere după venirea la putere a stângii, multă lume se gândea ce sa facă cu belsugul, fericirea și bunăstarea care or sa ne lovească in moalele capului incat o sa exclamam precum Coana Chirita : „Zăhărâtă viață!”. Dar, ce sa vedem, mierea este acum oțet, fericirea promisă ne-a făcut cucui, cât despre zahărul vieții promise, s-ar putea să dăm in diabet de atâta „dulce”. Au, Doamne! Ni s-a promis, ni s-a promis, ni s-a promis. Salarii, tichete de vacanta, un alt fel de statut în societate, profesionalism si demnitate, orgoliul profesiei de învățător/profesor, conștiința de sine, puse la loc de cinste. Să aud, câte din cele promise s-au realizat? Câte din cele promise au avut o finalitate concreta? Niciuna, zero, nada, nix, canci! S-a spus ca, in sfarsit, avem un ministru venit din rândurile noastre, fost lider de sindicat, care ne cunoștea lipsurile și durerile. S-a zis și cu zisul am rămas. Nenea, așa cum l-am catalogat pe stimabil, nu ca ar fi în vârstă, ci fiindcă are mentalitate și obiceiuri de Trahanache, onorabilul , după ce că a dovedit inteligență managerială la nivelul de „genunche” (sublinierea îmi aparține, știe și dumnealui, știm și noi de ce) de broască, după ce a dovedit că nu se poate descurca cu manualele ( al câtălea an se începe anul școlar fără ele?) , acum, ca o încoronare a tuturor gafelor făcute, se ia de inspectorii generali din județe unde s-a performat la învățătură. Probabil, după părerea mea de mic, foarte mic, chiar insignifiant profesor din mediul rural, așa a primit ordin: să dea în cei ce nu achiesează la „nobilele” idealuri pesediste, în cei ce nu „cotizează” la partid, indiferent dacă aceștia s-au dovedit buni manageri sau nu. Să demiți printr-un simplu fax, rece, impersonal, vineri, după ora 17, când nu mai este nimeni în sediul unui inspectorat, voila, o găselniță. Acum nu au mai lucrat noaptea ca hoții, deja este pe față, la lumina zilei, după ce s-au convins ca poporul din învățământ este același: temător pentru catedre, slugarnic, cu lideri de sindicat gata să facă joc dublu doar ca să le meargă lor bine (aici nu mă refer la majoritatea liderilor din școli care, poate, se zbat săracii, dar mai sus…ei, mai sus este o altă poveste, de dezbătut altădată). Dezastrului din învățământ i s-a mai adăugat o piatră de moară, un alt client fidel partidului, răsplătit cu o sinecură grasă, care să-și bată joc de corpul profesoral, care să mai pună o roabă de pământ peste cadavrul sistemului educațional. Care sistem pute, de la cap, de sus, dar numai cine nu vrea nu vede. Deci, neicușorul, puicușorul, își bate joc de munca și eforturile unor inspectori generali care au performat, care au muncit să ridice județele și, mai mult ca sigur, vrea aplauze. Nu cred! Nu merită! Știe nenea tovarășu că, în Mehedinți, de exemplu, s-a lucrat intens, într-o echipă coordonată de doamna Mirela Pintea, echipă care a realizat destule lucruri? Nu știe, de ce i-ar păsa?! Știe neicușorul că în Mehedinți, de exemplu, ISJ are un site realizat exemplar? Nu știe, de ce ar știi?! Știe puicușorul că, iar exemplu, echipa Inspectoratului este una valoroasă, că doamna Mirela Pintea a avut capacitatea să strângă în jurul său oameni devotați școlii? Habar n-are, ce i-ar păsa?! Așadar, ușor cu meritocrația pe scări dacă o cere partidul, ușor cu menținerea profesioniștilor acolo unde trebuie, când trebuie, cât trebuie (fiindcă un profesionist știe și singur când este cazul să se dea la o parte, fără „ajutor” de la alții). Meritocratia, in tara asta…mai la vara cand o ninge! Până atunci, să auzim de bine, să sperăm la vreme frumoasă, dacă la vremuri nu putem.

Miresmele iubirii

 

Se spune ca oamenii sfintesc locul. Cei de la “Yami-Mami” il si inmiresmeaza, il parfumeaza cu produsele lor, proaspete, fragede si de calitate. Nu sunt multi, o afacere de familie, dar tocmai asta este garantia calitatii, a preparatelor facute cu grija, atentie, pricepere si dragoste. Cei de la “Yami-Mami” iubesc ceea ce fac, iar asta se vede pana in cel mai mic detaliu, de la componentele platourilor diverse, pana la migaleala de “chinez batran” a decorului. Mancarea trebuie gandita cu dragoste, facuta cu dragoste, servita cu dragoste, deliciile culinare servite de oamenii de la “Yami-Mami” dovedind cu prisosinta, inca odata, ca oricand pot sa bucure privirea, papilele gustative si stomacul.  Pe cale de consecinta, cei ce locuiti in Constanta, in imprejurimi sau, de ce nu, cei ce aveti ganduri cu vacanta pe litoralul romanesc (litoral infrumusetat si datorita celor de la Yami-Mami), va sugerez sa apelati la platourile lor.  Ca sunt de 6, 8 sau 10 persoane,  preturile sunt chiar faine, personalul amabil si prietenos, iar ca sa pun “capacul pe cascaval”, au o calitate mai rara in Romania zilelor noastre : sunt prompti si de cuvant. Ceea ce, sa recunoastem, este ceva.  Teodora Stanciu, cea care este “responsabila” pentru tot ce inseamna „Yami-Mami”, n-a cautat sa impresioneze prin nimic, naturalul in toata splendoarea lui : dezinvolta, deschisa, comunicand foarte bine, a stiut cum sa faca sa regret ca timpul trece. Iar mancaul de si din mine , a fost “rasfatat” cu platou de zile mari, in care culorile se imbinau cu gusturile spre un tot armonios. Deci, retineti : daca sunteti din Constanta, din imprejurimi sau in trecere si vreti sa va “rasfatati” papilele gustative si stomacul in ansamblu, „Yami-Mami” este raspunsul. Comenzile la telefon : 0726/587.773.  Bonne appétit et bonne vacannces, mes cheres amies!

„Noi nu promitem minuni”

Daca putem visa, daca putem spera la recunoastere, daca suntem capabili sa ne traim visurile, toate astea sunt posibile si datorita visului unor campioane : surorile Borcanea, Mihaela si Cristina. In sala lor se transpira, se munceste, se vrea si, mai ales, se poate. Iar fiecare viseaza sa ajunga cineva, viseaza cu ochii larg deschisi, numarand mii si mii de repetari, mii si mii de tehnici, lucrate spre finisare, spre a cauta aproape perfectiunea. In sala (Dojo, caci asa se numeste in japoneza locatia unde se slefuiesc caractere si trupuri), se respira la unison, se lucreaza la unison, in linistea caracteristica acestor Sali unde trebuie sa se auda numai vocea antrenorului, numarand „ichi, ni, san, shi…”, iara si iara, mereu slefuind, mereu cautand aproape perfectiunea, caci, nu-i asa, perfectiunea de aia este perfectiune sa fie atinsa rar. „Noi nu promitem minuni, noi promitem zambet la sfarsit”  mi-a spus sensei Mihaela Borcanea. „Zambet dupa ce, timp de zile, saptamani si luni s-a transpirat intens” a completat si sora ei, sensei Cristina Borcanea. Si ce poate fi mai frumos decat zambetul multumit al antrenorului, zambetul satisfacut al elevului, zambetul tuturor? Este adevarat, nu toti pot sa zambeasca, dar aceia mai au de slefuit, mai au de muncit. In zilele noastre, cand instabilitatea, cand ipocrizia, goana dupa titluri si grade nemuncite este uriasa, ingrijoratoare chiar, clubul Atemi, clubul surorilor Borcanea promite sa ofere tuturor celor ce le calca pragul stabilitate, sinceritate, titluri si grade muncite onest. Astazi, cand tot mai multi tineri renunta la miscare in detrimentul sedentarismului din fata calculatorului, a te misca intr-un Dojo de valoarea si prestigiul clubului Atemi este, prin prisma rezultatelor obtinute, o adevarata onoare. Atemi, un club ce nu promite, precum altii, minuni peste noapte dar poate sa promita, dupa luni de munca, zambetul satisfactiei depline : al satisfactiei auto-depasirii, al satisfactiei rezultatelor oficiale, al satisfactiei ca munca este in folosul tau, dar si al comunitatii. Karate-ul educa spiritul si trupul, karate-ul te invata disciplina si auto-cunoasterea, karate-ul (ca sport) a inceput sa aduca si (important) satisfactii materiale, in sfarsit, in cele din urma, sa nu uitam ca a fost recunoscut ca si sport olimpic. Atemi. Mihaela si Cristina Borcanea. Garantii pentru viitorul sportului, nu numai al celui constantean, dar si, de ce nu, national si international.In clubul Atemi nu se promit minuni. Zambetul antrenorilor, zambetul studentilor . Atemi. Un nume pentru viitor. Inclusiv pentru viitorul celor ce citesc aceste randuri si vor pasi pentru prima oara intr-un dojo. Intre „minuni” si zambet, alegeti sa zambiti in cadrul clubului Atemi. Merita. Atemi

(P)

Între două rele…

Această vorbă, ce rezumă scena politică din 1989 încoace,  a apăsat ca un blestem și asupra Severinului. Este timpul ca locuitorii acestui oraș să priceapă, sancționând prin vot, că heirupismul și amatorii de îmbogățire rapidă, fără muncă, nu mai au ce să caute în politică, nu mai trebuie să dicteze asupra destinelor oamenilor ce locuiesc aici, pe cale de consecință și asupra destinului urbei în sine. Între două rele, ar fi timpul să nu mai alegem niciuna dintre acestea, fie că  vorbim de o minusculă grupare cu pretenție de partid, având pe umeri povara unui nume la fel de odios ca a lui Ceaușescu, aici mă refer la Băsescu și acoliții săi, acoliți în marea majoritate traseiști, fie că vorbim de un „colos” cu picioare de lut, picioare ce au început să fie spălate de „ploaia” DNA și ANI, deci, foarteinstabil, foarte corupt și foarte șantajabil. La fel cum sunt și cei ce candidează pentru acest „colos” cu picioare de lut, „colos” ce nu a reușit să facă absolut nimic pentru Turnu Severin și pentru Mehedinți. Și cum ar putea să facă dacă, printr-o abjectă vânzare a intereselor obștii pentru interesul buzunarului propriu, pupă acolo unde mai ieri au scuipat, acceptând asocierea cu un traseist ce ar face absolut orice pentru bunăstarea personală, praful în ochi numit primul mandat de primar al sinistrului personaj fiind de fapt numai pregătirea pentru furtișagurile, minciunile și dezinteresul din al doilea. Acceptând această asociere candidatul „colos”-ului s-a dezonorat pe sine, a dezonorat ideea de politică, deși ar trebui să nu mai mire pe nimeni, având în vedere obiceiurile funeste ale acestui „colos”. Atunci?! Atunci ar trebui tinerețe, entuziasm, putere de muncă, nu un om care este pregătit să pună zăbală unui Severin puternic, un Severin atât de puternic încât se va descurca și fără el, nu un candidat care își pune postacii să-i  laude „realizările” de parcă ar face reclamă la detergent și înălbitor de rufe, candidat care susține sus și tare că înfăptuiește, nu vorbește. Oricum, după 5 iunie nici nu va mai vorbi, nici nu va mai înfăptui.  Severinului îi trebuie un candidat drept, cu o coloană verticală la purtător, cu o conștiință și determinat să pună osul la treabă, fără gargară inutilă, un om pentru care contează cu adevărat Severinul, pentru care Severinul este cu adevărat casa lui. Pe acest om trebuie să=l voteze severinenii, acestui om trebui să îi acorde girul, lui DANIEL CÎRJAN. Nu este o laudă goală, nu este o reclamă deșănțată, așa cum își fac contracandidații lui, nu, este purul adevăr. Desigur, dacă va dezamăgi, ceea ce nu cred, severinenii îl pot taxa la urne, dar, până una, alta,  DANIEL CÎRJAN este singurul capabil să scoată Severinul din mocirla în care au înfundat-o atâția ani de dominație a „colos”-ului, adică, să o zic fără menajamente, de dominație pesedistă, de indiferență la nevoile reale ale cetățenilor. Fie ca data de 5 iunie să aducă adevărata schimbare la față, în bine  spre excelent, a Severinului. Cu toate că va fi mult, enorm de muncă, pentru a aduce Turnu Severin acolo unde merită, sunt sigur că DANIEL CÎRJAN  va fi la înălțime, ocupând cu brio scaunul de edil al unui oraș ce merită un destin altfel decât cel de până acum.

Girul traseismului

 

Motto : „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii nostri. „ (Majestatea Sa, Regele Mihai I)

Pe 5 iunie o sa ni se ceară un vot. Atâta tot, doar un vot?! Greșit, o să ni se ceară să ne votăm viitorul, o să ni se ceară să ne votăm viața, ceea ce se lasă moștenire, iar când urmașii noștri ne vor întreba ce am făcut cu ce ne-au dat ei împrumut, vom da neputincioși din umeri, lăsând pe umerii lor ceea ce trebuia să facem noi. Ce se va întâmpla dacă, la rândul lor, urmașii noștri vor lăsa pe umerii urmașilor lor ceea ce n-au făcut ei, ceea ce n-am făcut noi? Se va perpetua o stare de lucruri ce ar fi trebuit, de fapt, să înceteze cu ani în urmă, să se pună capăt unei anomalii numită „traseism politic”, să se înceteze cu parafrazarea dictonului latin “ubi bene, ubi patriae”, pe scurt, să se înceteze cu “ îmi este bine cu partidul care-mi oferă mai mult”. Pe 5 iunie, banalitate, vom vota. Da, dar ce și pe cine vom vota?! Vom vota continuarea stării actuale de fapt, a furgăselii și minciunii, vom continua cu „mânjirea” electoratului cu diverse “cadouri”, sau vom vota cinstea, dreptatea, verticalitatea și competența? De acum nu mai merge cu “ votul meu nu contează”, ba contează fiecare vot, contează fiecare atitudine și fiecare gest făcut pentru schimbarea în mai bine. Turnu-Severin nu este diferit față de alte orașe în care s-a practicat pe scară largă „mânjirea” populatiei, a coruperii electorale și a traseismului politic. Ceea ce constituie o premieră pentru Turnu-Severin este faptul că actualul edil consideră orașul ca fiind al său, cu tot ce mișcă în el, pe cale de consecință, putând dispune așa cum vrea el, poate să facă ce vrea, poate să desemneze pe cine vrea el ca „urmaș”, neținând seama că, totuși, nu a cumpărat orașul sau nu l-a primit la rândul său moștenire de la edilul de dinaintea sa. Edilul nostru. Un „exemplu” elocvent de ceea ce se numește traseist politic, care s-a perindat prin aproape toate partidele ce-i puteau asigura mandatul în continuare, care a “scos” ochii oamenilor cu borduri, sensuri giratorii cu prețuri umflate, “șușanele” de doi lei pe post de spectacole, “șușanele” ce au costat orașul mai mult decât valoarea artistică reală, în timp ce adevărata cultură este ținută la margine, subfinanțată și ignorată, iar exemplele despre “exemplarul” nostru edil ar putea să meargă mai departe. Mult mai departe, dar să lăsăm justiția să-și spună cuvântul despre restul.  Mai există în Turnu-Severin și un partid, PSD, ca să se știe, care are nevoie de girul acestui “exemplu” de primar pentru a-și promova candidatul, pentru a-i susține candidatura. Un PSD căruia îi este frică să se prezinte singur, să-și ia candidatul de mână, prezentând-ul alegătorilor. Oare, de ce? Fiindcă nu este sigur de victorie? Fiindcă are emoții la gândul că severinenii nu mai vor actual stare de lucruri și fapte? Fiindcă s-a făcut un troc electoral pe seama și spatele locuitorilor ? Chiar așa de slab să fie PSD-ul? Chiar nu poate să-și asume singur o candidatură onestă? Chiar așa. Și, să nu ne mire, așa au fost obișnuiți, așa au lucrat o viață, de când se știu, cu manevre de “culise”, cu șmecherii și pamblicării. Presupunând, prin absurd, că severinenii se vor lăsa păcăliți și de data asta, ce primar vom avea? Unul care să “mulțumească” celor ce l-au împins pe scaunul de primar? Unul ce nu-și vede decât de interesul propriu, de afaceri și de orice altceva, numai de oraș nu? Sunt sigur că severinenii vor știi să aleagă cu capul limpede, cu mintes și sufletul spre cei ce le-au împrumutat orașul ca să-l dezvolte, să-l facă un oraș cu adevărat european, spre urmașii lor adică, alegând tinerețea, cinstea, verticalitatea, nu trecutul comunist, nu afacerile veroase, nu pe cel ce are nevoie de girul unui traseist ca să convingă. Asta, dacă va convinge. Personal, nu cred, personal sunt convins sută la mie că severinenii vor avea capacitatea de a discerne. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Deșertul roșu

Nu este vorba, precum s-ar presupune  din titlu, despre planeta Marte. Pur și simplu, despre județul Mehedinți, despre Drobeta Turnu-Severin, despre cum s-a reușit în anii de „stăpânire” pesedistă, ani ce au marcat o cotitură majoră în pauperizarea (sărăcirea) locuitorilor, transformarea unui județ, a unui oraș, intr-un deșert, că vorbim la propriu despre agricultură, că vorbim la figurat despre lipsa locurilor de muncă, lipsa orizontului pentru tineri, lipsa unei conduceri care să ducă județul și capitala de județ acolo unde să-și desfășoare totalitatea oportunităților de care sunt capabile. Deci? Ce rămâne după ?  Pustiu și o grămadă de întrebări la care numai Dumnezeu și, eventual, DNA și DIICOT pot ști răspunsul. Până la aflarea răspunsurilor lămuritoare, de ce și pentru ce, să sperăm că electoratul va ști să discearnă albul de negru, binele de rău, cei drepți de cei nedrepți. Să cântărească, să împartă, să se decidă locuitorii județului și al orașului reședință de județ ce vor în continuare : o administrație coruptă, mânjită și căreia să nu-I pese decât de buzunarul propriu, sau o administrație care să vină cu noutăți, care să fie proaspătă și decisă să pună binele cetățenilor înaintea binelui propriu? Deșertul roșu nu garantează așa ceva, deșertul roșu garantează, în continuare, doar sărăcie, neputință, dispreț față de cetățeanul obișnuit. Asta este realitatea, nu trebuie să se ferească nimeni de ea, așa cum spunea profesorul Țuțea : „ Cu stânga nici cruce nu poți să-ți faci, darămite să conduci o țară”, punând stânga, pseudo-stânga de fapt, căci, cel puțin în România, această așa zisă stângă s-a comportat mai rău decât ”burghezo-moșierimea”  în literatura anilor 50-60, acaparând vorace și veros tot ce s-a putut acapara, uitând de zicerea „tătucăi” Ilici Iliescu despre cinste și sărăcie,  la locul meritat, adică în pubela istoriei, de unde nu pot s-o scoată nici 1.000 de “pamflecari” și “derontologi” plătiți să facă din alb , negru și invers, plătiți să laude la comandă nostalgicii epocii comuniste, neo-kominterniștii cu nume de social-democrați, în realitate doar un stol de lăcuste ce nu se mai satură odată, care vor și vor, cărora nu le ajunge cât au “agonisit” (a se citi furat), vrând să ia ei tot, să rămână deșert în urma lor. Deșertul roșu. Imaginea asta apocaliptică nu este deloc o exagerare : priviți atenți în jurul vostru și vedeți ceea ce trăiți, ceea ce ați ajuns, bătaia de joc a celor ce clamează că vor binele și raiul pe pământ, uitând să precizeze un singur lucru : acest bine și acest rai îl vor numai pentru ei, pentru cei apropiați lor, pentru cei asemenea lor, la fel de rapaci și veroși ca și ei, interesați să aibă, să aibă cât mai mult. Asta vor mehedințenii, asta vor severinenii? Să continue jaful, hoția, să aibă la conducerea administrației locale și județene aceiași și aceiași indivizi cărora nu le mai ajunge, sau vor o administație tânără, competentă, loială județului si Severinului? Alegeți cu inima, alegeți cu mintea, numai alegeți. Să se hotărască odată dacă județul și orașul Drobeta Turnu-Severin merită să se dezvolte, merită să crească la adevărata valoare și la adevăratul potențial sau, dacă așa se vrea, o să se continuie deșertificarea : deșertificarea în fapt și deșertificarea sufletelor, speranțelor, visurilor. Nu este nimic mai cumplit decât să rămână deșert din visurile unui om. Dar ce se întâmplă când rămâne deșert din visurile unui județ, ale unui oraș întreg? Deșert roșu sau oraș european? Va trebui să alegem.

„Cazul” Stanciulescu. „Cazul” Romania

Magarii balcanice, a la orientale, aflate la marginea istoriei. Atat de perfide, atat de minore. Scrisoarea unor „intelectuali”. Decazuti din „intelectualitate” de insasi scrisoarea aceea. Dincolo de orice, exercitiile de admiratie in fata ISTORIEI romanilor nu ar trebui sa se opreasca niciodata. Dincolo de multe altele, sunt oameni care, prin viata lor, au mantuit Romania de rusinea disparitiei din istoria lumii, din a decadea din statutul de oameni liberi si demni. S-au facut valuri, or sa se mai faca valuri, cutia Pandorei este deschisa. Daca cineva a indraznit sa ne readuca in memoria personala a fiecaruia si in memoria colectiva a statului roman marturisirile si martirajele acelor oameni, sunt doua persoane : Lucia Hossu-Longin si Oana Stanciulescu. Doamna Hossu-Longin a avut si dansa parte de lichelism si rea vointa din partea unora ce si-au facut din inchinarea la ban strain, la idei straine neamului romanesc, o profesiune de credinta. Acum : „cazul” Stanciulescu si, prin derivare, „cazul” Romania. De fapt, prin Oana Stanciulescu este pusa la zis insasi Romania, este pusa la zid din cauza unor interese minore, fiinta Romaniei si a poporului roman. „Cazuri”, cand, de fapt, alte actiuni, ziceri si fapte ar trebui sa fie „cazuri”. Patania Oanei Stanciulescu a devenit un „caz”. Un caz de constiinta, un caz de reflexie si introspectie in interiorul propriu. Un mare american intreba odata, retoric sau nu, ce pot face americanii pentru USA, nu USA pentru americani. Este cazul sa intrebam si sa ne intrebam ce putem face noi pentru Romania, pentru oamenii ei, nu ce poate face Romania pentru noi. Insusi faptul de a fi nascuti aici este un lucru pe care Romania ni l-a facut deja : bucuria si onoarea de a te naste aici. Indiferent care ti-e natia, religia sau credinta, faptul de a fi nascut, crescut, dezvoltat in Romania, obliga. Obliga la respect, obliga la credinta fata de TARA, obliga la a aduce in prim-plan valorile adevarate ale acestui pamant, bun si frumos. Oana Stanciulescu aduce si readuce in memoria romanilor faptul ca au avut o coloana vertebrala, faptul ca suntem aproape de a o pierde, faptul ca exista pericolul sa fim scosi din istorie, inlocuind-o cu surogate de tip Roller, iar acest pericol este viu si se zbate sa ne acapareze adevarata istorie. Asa cum ziceam, magarii balcanice, intrigi prafuite, demne de un targ provincial ascuns in cotloanele Balcanilor, unde singura distractie locala, cand nu vine circul, este barfa, denigrarea si mahalagismul De asta are nevoie Romania? De asta are nevoie o TARA ce se vrea a avea dreptul la a sta in pozitie bipeda sub soarele istoriei? „Cazul” Stanciulescu. „Cazul” Romania. Orice aduce atingere unui roman, aduce atingere tarii in intregimea ei. Putea foarte bine sa fie un evreu, un tigan, orice alta nationalitate in locul Oanei Stanciulescu, reactia ar fi la fel : s-a atins cineva de acea persoana, s-a atins de Romania. Atata timp cat persoana este devotata Romaniei, spiritului si trairii intru romanism, merita aparata, merita sa se lupte pentru libertatea de a spune liber ceea ce gandeste, ceea ce vrea pentru tara. Oana Stanciulescu. Un OM care a facut mult bine Romaniei. Versus niste „ceva” care au vrut sa-si faca bine numai lor, buzunarului propriu, uitand sau ingropand constiinta sub poleieli de imprumut. Oana Stanciulescu merita cu prisosinta aprecierea si dragostea noastra, a tuturor. Romania, mai presus de noi toti, merita dragostea si recunostiinta noastra eterna. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

„Doar un profesor”

Intrucat ieri am fost parte la o discutie pe o celebra retea de sociaizare, discutie referitoare, printre altele, in afara de politica, si la invatamant, mai precis la anumiti reprezentanti ai sai, m-am convins inca odata, fara putinta de tagada, ca proverbul cu turcul si pistolul este adevarat. Precum am verificat si pe cel cu sacul si peticul. Intelepciunea populara, insa, mai are un adevar : nu te pune cu prostul, ca are mintea odihnita. De unde si concluzia ca a te pune cu prostu’ pe terenul lui este pierdere de vreme. Revenind. „Doar un profesor, abonat la stat” a fost exprimarea respectivei (din respect pentru cititorii mei, care-s mai inteligenti decat ai lor, am sa indrept eu „zicerile” respective, din punct de vedere ortografic, ortoepic si lexical) doamnei(?), semnul intrebarii de la coada nefiind adresat sexului dansei, ci, asa cum ziceam, faptului ca mai degraba s-a comportat ca o individa dintr-o etnie conlocuitoare care, atunci cand se cearta, isi pune fustele alea multe si crete in cap. Ferventa sustinatoare a celui ce a nenorocit tara timp de 10 ani, uitandu-se cu un ochi la slanina si altul la faina, l-ati ghicit desigur pe betivan, de asemenea sustinatoare a unei candidate  la primaria Turnu-Severin, fiinta trecuta, pardon, ca sa-i facem o placere si sa fim in ton cu meseria stapanului ei, „navigata” prin mai multe partide, doamna respectiva are un dispret profund fata de tagma dascalilor, a celor ce, desigur, au educat-o si pe „stimabila” persoana ce a folosit acest apelativ, apelativ ce inglobeaza in el tot dispretul, toata ranchinuna si neputinta intelectuala stransa de-a lungul vremii. Ca educarea acestei „doamne” a fost un esec pentru profesorii sai, nu incape indoiala. De asemenea nu incape indoiala ca, asa cum stau lucrurile, pentru foarte multi din cei ce-l sustin pe basescu (nu merita substantiv propriu) educatia scolara a fost ratata. Ce sa-i facem, nu este pentru toata lumea, asa cum nu este accesibila tutror nici macar educatia celor „7 ani de acasa”, dupa cum s-a dovedit mai sus, in exprimarea „doar un profesor, abonat la stat”. UN PROFESOR, fie ca preda la „Traian” sau la „Victor Gomoiu” (atentie la ghilimele si la literele mari ce, de obicei, desemneaza un substantiv propriu), este UN PROFESOR. iar respectul datorat trebuie sa fie acelasi. Ca preda in oras sau in sat, RESPECTUL trebuie sa fie acelasi. Oricum, UN PROFESOR este muuult peste nivelul celor ce scot asemenea enormitati pe gura, fara sa gandeasca. Tipic pentru oamenii limitati intelectual, tipic pentru partidul basescului, dispretul acesta fata de profesori este dovada ca, uneori, accidentele istoriei sunt de plans. Formulam urmatorul silogism : scoala romaneasca scoate tampiti, cei ce au achiesat la aceasta zicere au fost, la randul lor, scolari apartinand de scoala romaneasca, atunci, cei ce au formulat postulatul cu nasterea de tampiti din randul scolii romanesti sunt la randul lor…exact, ati ghicit ce sunt, nu mai este nevoie sa trag concluzia de unul singur. Cert este ca doamna „catindat” al miscarii basesciene isi face numai deservicii cu asemenea sustinatori, „doar un profesor, abonat la stat” fiind unul din sloganurile reala ale miscarii dumisale. Un alt proverb romanesc : „gura pacatosului, adevar graieste”. Se vede treaba ca doamna(?) sustinatoare a avut un puseu de sinceritate (exprimat agramat si fara minime notiuni de ortografie, dar sa trecem peste, de unde nu este, nici Dumnezeu nu poate sa ceara) si a dat drumul pe negandite la ce o rodea, la ce o framanta de atatia ani : cum sa-si strige dispretul fata de profesori fara a suferii consecinte. „Doar un profesor, abonat la stat”. Judecati, cantariti, impartiti…The rest is silcene, asa cum spunea marele Will.

P.S. Pentru sustinatorii miscarii basesciene din judetul si urbea noastra : un DEX, ca sa reusiti sa intelegeti ce am scris, v-ar fi util. DEX=Dictionar Explicativ.

P.P.S. Macar a folosit „doar un profesor” si nu „decat un profesor”. Pentru asta ar trebui sa le multumeasca PROFESORILOR sai.