„Cazul” Stanciulescu. „Cazul” Romania

Magarii balcanice, a la orientale, aflate la marginea istoriei. Atat de perfide, atat de minore. Scrisoarea unor „intelectuali”. Decazuti din „intelectualitate” de insasi scrisoarea aceea. Dincolo de orice, exercitiile de admiratie in fata ISTORIEI romanilor nu ar trebui sa se opreasca niciodata. Dincolo de multe altele, sunt oameni care, prin viata lor, au mantuit Romania de rusinea disparitiei din istoria lumii, din a decadea din statutul de oameni liberi si demni. S-au facut valuri, or sa se mai faca valuri, cutia Pandorei este deschisa. Daca cineva a indraznit sa ne readuca in memoria personala a fiecaruia si in memoria colectiva a statului roman marturisirile si martirajele acelor oameni, sunt doua persoane : Lucia Hossu-Longin si Oana Stanciulescu. Doamna Hossu-Longin a avut si dansa parte de lichelism si rea vointa din partea unora ce si-au facut din inchinarea la ban strain, la idei straine neamului romanesc, o profesiune de credinta. Acum : „cazul” Stanciulescu si, prin derivare, „cazul” Romania. De fapt, prin Oana Stanciulescu este pusa la zis insasi Romania, este pusa la zid din cauza unor interese minore, fiinta Romaniei si a poporului roman. „Cazuri”, cand, de fapt, alte actiuni, ziceri si fapte ar trebui sa fie „cazuri”. Patania Oanei Stanciulescu a devenit un „caz”. Un caz de constiinta, un caz de reflexie si introspectie in interiorul propriu. Un mare american intreba odata, retoric sau nu, ce pot face americanii pentru USA, nu USA pentru americani. Este cazul sa intrebam si sa ne intrebam ce putem face noi pentru Romania, pentru oamenii ei, nu ce poate face Romania pentru noi. Insusi faptul de a fi nascuti aici este un lucru pe care Romania ni l-a facut deja : bucuria si onoarea de a te naste aici. Indiferent care ti-e natia, religia sau credinta, faptul de a fi nascut, crescut, dezvoltat in Romania, obliga. Obliga la respect, obliga la credinta fata de TARA, obliga la a aduce in prim-plan valorile adevarate ale acestui pamant, bun si frumos. Oana Stanciulescu aduce si readuce in memoria romanilor faptul ca au avut o coloana vertebrala, faptul ca suntem aproape de a o pierde, faptul ca exista pericolul sa fim scosi din istorie, inlocuind-o cu surogate de tip Roller, iar acest pericol este viu si se zbate sa ne acapareze adevarata istorie. Asa cum ziceam, magarii balcanice, intrigi prafuite, demne de un targ provincial ascuns in cotloanele Balcanilor, unde singura distractie locala, cand nu vine circul, este barfa, denigrarea si mahalagismul De asta are nevoie Romania? De asta are nevoie o TARA ce se vrea a avea dreptul la a sta in pozitie bipeda sub soarele istoriei? „Cazul” Stanciulescu. „Cazul” Romania. Orice aduce atingere unui roman, aduce atingere tarii in intregimea ei. Putea foarte bine sa fie un evreu, un tigan, orice alta nationalitate in locul Oanei Stanciulescu, reactia ar fi la fel : s-a atins cineva de acea persoana, s-a atins de Romania. Atata timp cat persoana este devotata Romaniei, spiritului si trairii intru romanism, merita aparata, merita sa se lupte pentru libertatea de a spune liber ceea ce gandeste, ceea ce vrea pentru tara. Oana Stanciulescu. Un OM care a facut mult bine Romaniei. Versus niste „ceva” care au vrut sa-si faca bine numai lor, buzunarului propriu, uitand sau ingropand constiinta sub poleieli de imprumut. Oana Stanciulescu merita cu prisosinta aprecierea si dragostea noastra, a tuturor. Romania, mai presus de noi toti, merita dragostea si recunostiinta noastra eterna. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Publicitate

„Doar un profesor”

Intrucat ieri am fost parte la o discutie pe o celebra retea de sociaizare, discutie referitoare, printre altele, in afara de politica, si la invatamant, mai precis la anumiti reprezentanti ai sai, m-am convins inca odata, fara putinta de tagada, ca proverbul cu turcul si pistolul este adevarat. Precum am verificat si pe cel cu sacul si peticul. Intelepciunea populara, insa, mai are un adevar : nu te pune cu prostul, ca are mintea odihnita. De unde si concluzia ca a te pune cu prostu’ pe terenul lui este pierdere de vreme. Revenind. „Doar un profesor, abonat la stat” a fost exprimarea respectivei (din respect pentru cititorii mei, care-s mai inteligenti decat ai lor, am sa indrept eu „zicerile” respective, din punct de vedere ortografic, ortoepic si lexical) doamnei(?), semnul intrebarii de la coada nefiind adresat sexului dansei, ci, asa cum ziceam, faptului ca mai degraba s-a comportat ca o individa dintr-o etnie conlocuitoare care, atunci cand se cearta, isi pune fustele alea multe si crete in cap. Ferventa sustinatoare a celui ce a nenorocit tara timp de 10 ani, uitandu-se cu un ochi la slanina si altul la faina, l-ati ghicit desigur pe betivan, de asemenea sustinatoare a unei candidate  la primaria Turnu-Severin, fiinta trecuta, pardon, ca sa-i facem o placere si sa fim in ton cu meseria stapanului ei, „navigata” prin mai multe partide, doamna respectiva are un dispret profund fata de tagma dascalilor, a celor ce, desigur, au educat-o si pe „stimabila” persoana ce a folosit acest apelativ, apelativ ce inglobeaza in el tot dispretul, toata ranchinuna si neputinta intelectuala stransa de-a lungul vremii. Ca educarea acestei „doamne” a fost un esec pentru profesorii sai, nu incape indoiala. De asemenea nu incape indoiala ca, asa cum stau lucrurile, pentru foarte multi din cei ce-l sustin pe basescu (nu merita substantiv propriu) educatia scolara a fost ratata. Ce sa-i facem, nu este pentru toata lumea, asa cum nu este accesibila tutror nici macar educatia celor „7 ani de acasa”, dupa cum s-a dovedit mai sus, in exprimarea „doar un profesor, abonat la stat”. UN PROFESOR, fie ca preda la „Traian” sau la „Victor Gomoiu” (atentie la ghilimele si la literele mari ce, de obicei, desemneaza un substantiv propriu), este UN PROFESOR. iar respectul datorat trebuie sa fie acelasi. Ca preda in oras sau in sat, RESPECTUL trebuie sa fie acelasi. Oricum, UN PROFESOR este muuult peste nivelul celor ce scot asemenea enormitati pe gura, fara sa gandeasca. Tipic pentru oamenii limitati intelectual, tipic pentru partidul basescului, dispretul acesta fata de profesori este dovada ca, uneori, accidentele istoriei sunt de plans. Formulam urmatorul silogism : scoala romaneasca scoate tampiti, cei ce au achiesat la aceasta zicere au fost, la randul lor, scolari apartinand de scoala romaneasca, atunci, cei ce au formulat postulatul cu nasterea de tampiti din randul scolii romanesti sunt la randul lor…exact, ati ghicit ce sunt, nu mai este nevoie sa trag concluzia de unul singur. Cert este ca doamna „catindat” al miscarii basesciene isi face numai deservicii cu asemenea sustinatori, „doar un profesor, abonat la stat” fiind unul din sloganurile reala ale miscarii dumisale. Un alt proverb romanesc : „gura pacatosului, adevar graieste”. Se vede treaba ca doamna(?) sustinatoare a avut un puseu de sinceritate (exprimat agramat si fara minime notiuni de ortografie, dar sa trecem peste, de unde nu este, nici Dumnezeu nu poate sa ceara) si a dat drumul pe negandite la ce o rodea, la ce o framanta de atatia ani : cum sa-si strige dispretul fata de profesori fara a suferii consecinte. „Doar un profesor, abonat la stat”. Judecati, cantariti, impartiti…The rest is silcene, asa cum spunea marele Will.

P.S. Pentru sustinatorii miscarii basesciene din judetul si urbea noastra : un DEX, ca sa reusiti sa intelegeti ce am scris, v-ar fi util. DEX=Dictionar Explicativ.

P.P.S. Macar a folosit „doar un profesor” si nu „decat un profesor”. Pentru asta ar trebui sa le multumeasca PROFESORILOR sai.

In nemernicia republicii

In nemernicia republicii, adusa de tancurile sovietice si de viermii din tara, l-am pierdut odata. Cei nascuti dupa anii 50 nu stim, banuim doar, importanta acestui OM in traversarea istoriei. Acu’, jigodia asta ce ne suge viata, sufletele si destinele, ni-l mai rapeste odata. Prea tarziu, mult prea tarziu lacrimi de crocodil fariseu, de taratoare la umbra politicii a la orientale, unii si altii se apuca sa posteze, sa „lacrameze”. Marile dureri sunt mute. Ne raman rugaciunile si o intrebare : ce-ar fi fost, daca?!? Daca nu eram lasi, daca nu eram marunti la suflet, meschini in fata lui, cel ce s-a pus impotriva valurilor sa ramana TARA intreaga si intregita. Ar fi trebuit, daca tot sunt strabatuti de fiorii virtutii si dreptatii, daca tot si-au descoperit constiintele si inimile, sa organizeze un referendum, Maine, poimaine, pana saptamana viitoare, sa se transforme in Constituanta, sa-i dea posibilitatea MAJESTATII sa-si duca la capat domnia. Aici si acum, langa ai sai, nu departe si singur, intre straini. In nemernicia republicii, ca o vipera turbata, a muscat mana care a ocrotit si a mangaiat, care a stat ferma langa TARA, ca sa-i fie bine TARII, nu lui. SI republica priveste, ranjind, la cum ni se duce speranta, la cum ni se duc visurile de a redobandii mersul biped in fata istoriei, la faptul ca-l aveam langa noi si n-am stiut sa-l pretuim, n-am stiut sa-l stim acolo, la tampla TARII, ca sa vegheze la linistea ei. In nemernicia ei, republica a aplaudat, a ranjit batjocoritor si tampeste cand un oarecare bisnitar cu aere de ofiter de marina a indraznit sa-l batjocoreasca, sa-l faca tradator, sa incerce sa-l aduca la statura sa de pigmeu. In nemernicia ei, republica otraveste, a otravit, va otravii, asta pana nu ne vom destepta dintr-un cosmar imbacsit de miasme mlastinoase si putred pana la urma, ne vom destepta plangand ca l-am avut si nu am stiut sa-l pretuim. Marile dureri sunt mute! Noi, insa, trebuie sa strigam, sa urlam, sa alungam moroiul republican ce nu ne lasa in pace. De peste 70 de ani nemernicia republicii ne apasa, ne doare. Pana cand?!?